Uneori suntem atât de nenorociți, încât nu mai știm de ce. Nu mai știm dacă istoria ne-a făcut așa viața, dacă e o reminiscențe a educației sau a lipsei ei, dacă sunt traume psihologice din copilărie sau că n-am știut noi înșine să ne educăm.
E greu să ieși din viață fără sechele, dar e posibil să faci astfel încât să te afecteze cât mai puțin. Nu cred că se găsește o formulă unică, valabilă tuturor pentru aceasta, dar o anume filosofie adaptabilă cu siguranță se găsește. Eu cred că e deosebit de importantă luciditatea, conștientizarea aceea ce ni se întâmplă și o reacție promptă prin care să respingem, să filtrăm sau să transformăm ceea ce trăim în funcție de cum ne influențează. Și mai cred că a căuta frumosul trebuie să fie o neobosită muncă, de care să ne bucurăm în fiecare zi.
Lipsite de tot de această filosofie sunt cele 4 femei ale piesei Gardenia, de Elżbieta Chowanie (autoarede origine poloneză, dramaturg și scenarist). Povestea unui destin care se revarsă mereu din viața uneia în a celeilalte, aduc parcă de istorie, de încurcatele cărări ale sorții, de un ceva greu de suportat și la fel de greu de izbăvit. Cel mai simplu în această poveste e să dai vina pe cineva, bineînțeles pe altcineva – pe istorie, pe fostul soț, pe mama, pe viață, pe societate, pe copil, pe medici, pe politică etc.
Cert e că piesa este impresionantă și merită văzută cu orice ocazie. Așa s-a întâmplat că pe data de 27 octombrie s-a jucat acest spectacol concomitent la București, la Teatrul Odeon și la Chișinău, la Teatrul Geneza Art. Să nu credeți că am putut fi în două locuri deodată și nu m-aș fi putut revanșa în fața conștiinței mele de a nu putea ajunge la premiera de la Chișinău mai bine decât să merg la spectacolul Gardenia la Teatrul Odeon, în regia lui Zoltán Balázs, jucat de Antoaneta Zaharia, Paula Niculiță, Simona Popescu și Mădălina Ciotea. Remarc reușita distribuție, în care s-au potrivit chipurile cu personajele și au lăsat o senzație de armonie și desfășurare organică a spectacolelor. Un detaliu interesant și simbolic, de fiecare dată când femeile I, II, III, IV își spuneau povestea, își făcea buzele cu negru, ca un stigmat, ca o ștampilare și o transmitere a estafetei. Deosebit de frumoasă e împletirea monologului cu fragmente dramatice, care presupun interacțiunea dintre personaje, pare a fi mai degrabă un procedeu filmografic acum, decât de teatru, deși ideea propriu-zisă vină încă din teatrul antic, dar aici specificul se realizează prin faptul că nu există un narator secund, cel care își trăiește povestea o și narează, meritul dramaturgului, evident, dar și a regizorului care trebuie să fie atent la această formulă și să o valorifice deplin în montarea spectacolului.
Evident am ajuns și la montarea de la Teatrul Geneza Art, în regia Danielei Burlaca. Un spectacol deosebit de complex, în care merită să remarc și scenografia, care deși nu se schimbă de facto, în mintea spectatorului e mereu alt spațiu, datorat recuzitei folosită, o față de masă, un buchet de flori, niște pahare, lampa care se mișcă din tren, un pian etc. Am remarcat momentul așteptării dinainte de spectacol, în care nu mai era trasă cortina, dar erau înșirate niște pânze, care serveau și drept cortină și drept recuzită de început (scenografie este semnată tot de Daniela Burlaca). Rolurile sunt jucate de Dana Ciobanu, Daniela Burlaca, Ina Colbasiuc și Felicia Sârbu. Absolut necesar să spun că intensitatea și efortul cu care este jucat acest spectacol sunt covârșitoare, năucitoare. Imediat după ce ai intrat în spectacol (efect care se întâmplă în 10-15 minute după început) te doare fiecare replică, pe tine ca spectator, te doare suferința primei femei, care a avut un destin dramatic în pofida eforturilor pe care le-a făcut, dar cedând până la urmă într-o renunțare amară la sine și chiar și la propriul copil. Întrucât ultima dintre femei are un temperament cumva diferit de femeile pe care le moștenește, Felicia Sârbu are un joc mai calm, mai domol, poate și dintr-o timiditate scenică de început, probabil influențată uneori și de energia debordantă a colegelor, actrițe deosebit de talentate și de mare clasă. Cel mai interesant în această distribuție este faptul că trăsăturile fizice ale actrițelor nu sunt neapărat așa cum ți-ai imagina în funcție de destinul acestor femei pe care le joacă. Dana Ciobanu, ea însăși de o frumusețe incontestabilă, care nu poate fi ascunsă, pare să fi fost sortită unui altfel de destin. Daniela Burlaca își transformă până și manierele, gesturile, totul, pentru a nu mai semăna nici cu sine, nici cu rolurile precedente (ceea ce se întâmplă la fiecare rol pe care îl îmbracă). Ina Colbasiuc, e de o afectivitate disperată, dureroasă, care îi intensifică forța cu care joacă acest rol.
Deși amândouă spectacolele mi-au plăcut, pentru că au scos detalii diferite în evidență și au punctat nuanțe distincte, sunt două stiluri absolut diferite de a face teatru. Gardenia Teatrului Odeon, e mai domoală, pare că îți arată la rece o istorie din care să înveți. Pe scurt îți spune că așa e viața și fie o accepți, fie lupți cu ea, fie spui mulțumesc că a ta este altfel. Gardenia de la Geneza Art e mult mai debordantă, e o montare complexă, care te parcurge până și trupește, energie din care ieși greu, dar care te face să-ți pui niște întrebări și să faci pace cu tine însuți.
Iată două stiluri de a trăi în teatru, de a vorbi, de a transmite și de a face artă. Ambele necesare, care-și găsesc oricând publicul necesar și care, prin vizionarea lor de aceeași persoană se pot chiar completa reciproc. Spectacolele sunt însă și actuale, mai ales acum, când spun povestea acestor timpuri, prinzând în vizor generațiile din sală. Spre sfârșit, pentru că am vorbit despre lecțiile pe care le învățăm, despre istorie și morală, aș mai spune ceva și despre frumos. Despre frumusețea de a învinge durerea din noi (care cere mereu alte victime) și de a hrăni pacea, bunătatea și împăcarea cu sine.
0 comments on “„Să pui Gardenia în buchet…aduce noroc…””